Pentru tine...

 Te pup cu soare sa te incalzesc, te imbratisez cu zambete sa iti luminez ziua, iti transmit ganduri senine si bucurie sa iti schimbe pentru o secunda ritmul in care de afli. Iti colorez privirea in nuantele fericirii pure. Iti promit iubire cu stele, cu vara si fulgi de nea, cu aroma de viitor si amintiri dragi, cu sperante puternice si dorinte noi!
Iti multumesc!

1/2

Ma uit pe geam cum ploua. Mi-e putin teama. E furtuna.
Strange-ma in brate.
E suficient sa te privesc, si ma linistesc.
Mi-esti drag.
Desi nu recunosc..
Mi-e dor.
Imi place..
Cand ne uitam la filme,
Si stau cu capul pe pieptul tau.
Sa iti recunosc vocea dintr-o mie,
Pentru ca imi aduci un zambet cald,
Sa dorm la margine,
stiind ca ma tii in brate,
Sa te fac sa zambesti

Desi nu stiu daca iti pasa.

Castele de nisip

De când nu am mai scris, am și îmbătrânit cu un an;))["Zodia 111", zicea mâncând..]

Azi mi-am dat seama că este nevoie de un singur declic, să se poată schimba situația la 180 de grade.
Ne plimbăm prin soarele timid de pe bulevard, facem pact să mâncăm sănătos și după câteva ore ne luăm deja ”la revedere” de la prima înghețată, râdem frumos, râdem pentru noi, râdem ghiduș și spunem "ghighidi" din senin. Întotdeauna un film va fi mai bun cu capul pe pieptul tău. O perioadă. Atât. Apoi vine Declicul.
Ne uităm urât, ne întoarcem spatele și plecăm. Nu mă uit înapoi. Tu? Tot ce credeam că am construit frumos a cazut într-o clipă. Și iar își scot orgoliile armele și se luptă pentru noi, în timp ce noi, da, noi....pierdem timpul fără rost. Iar construim, iar plecăm. Mă întreb, tencuiala e problema? Sau baza nu este foarte stabilă și se zguduie totul?
Mi-aș dori să nu ne oprim din construit. Sau, să ne oprim doar ca să modelăm, să transformăm frumosul în cel mai frumos. Nu-mi plac valurile care dărâmă castelele de nisip...pentru ca pun suflet în fiecare particulă pe care o adun.

2 în același timp

Îmi zicea Dana ieri, că ar cam trebui să nu mai încerc să mă împart în două locuri în același timp pentru că este cam… imposibil, prin urmare trebuie să aleg.

Am strâmbat din nas când mi-am dat seama că are dreptate. Dar ce te faci când nu vrei să alegi? Când nu vrei să superi niciuna din părți? Când trebuie să întorci spatele și să te rogi că aceea este cea mai bună alegere, deși uneori mergi la risc. Când ești în fața unei situații în care chiar vrei să fii în două locuri în același timp și nu poți? Și, chiar dacă găsești o cale de mijloc, până la urmă niciuna din activități nu va fi dusă la bun sfârșit în mod corect. Din situații de acest gen ieși cu două fețe, una pozitivă și cealaltă negativă, depinde din ce unghi privești lucrurile sau pe care din cele două tabere le întrebi :)) Nu-mi place să aleg, nimănui nu-i place defapt. Dar cel mai mult nu-mi place, nu faptul că sunt pusă în fața luării unei decizii urâte chiar dacă nu vreau, ci sentimentul acela pe care îl am gândindu-mă “dar ce ar fi fost dacă..?”. Știu că viața se construiește pe baza unor alegeri, dar aș vrea să găsesc tipul ăla de alegere în care reușesc să împac ambele părți:D

Deci, vreau o super-putere pentru simultaneitate!

Dacă...

Dacă am înghiți orgoliul ăla prost și inutil, dacă am încuia într-un cufăr toate cuvintele care dor și le-am arunca în abis, dacă am putea evapora toate lacrimile și am face scrum toate momentele în care ne simțim corpul prea mic pentru a cuprinde toată durerea pe care o simțim uneori, dacă am transforma ”dacă” în ”trebuie”... nu am mai aprecia cu adevărat lucrurile frumoase care ne înconjoară și sentimentele care ne dau fluturi în stomac....și ne fac să plutim....


(14.10.2010)

My sweet little cat!

Ea este Mischa! Watch and enjoy!




Drepturile de autor ii revin fratelui meu :)

Schimbare.

Ieri am simțit că explodez. De fericire! …da, și de emoții J

Ziua am început-o într-un stil… inedit, aș putea spune (m-am trezit la ora 7 dimineața pentru că mi-a căzut o icoana în cap J) și a continuat minunat! Mi-am făcut o cafea delicioasă, am trecut prin mici peripeții cu bunicii și apoi am plecat. Mi-am luat și emoțiile la pachet, evident. De aseară mi-am schimbat radical părerea în legătură cu activitățile de care mă ocup. Eram entuziasmată de la început, îmi place ce fac, și tocmai d’aia fac totul cu mare drag. DAR, când vezi cum ți se derulează în fața ochilor acel lucru pentru care știi că ți-ai dat silința să iasă perfect cel puțin partea de care te-ai ocupat tu, ei bine, atunci simți cum totul prinde viață! Atunci realizezi defapt că merită să depui eforturi de 10 ori mai mari, dacă îți pasă cu adevarat. Și cum să nu-ți pese când simți cum se dezvoltă sentimentul acela minunat de apartenență într-o echipă? Și ce echipă draaagă!

Deci dacă rezultatul/finalul este fericit, nu mai contează dacă ți-a fost greu sau ușor să ajungi acolo!

(Im)perfect

Cum poți să îți dai seama când exagerezi tu (deși lucrurile ți se par naturale și ar trebui să vină de la sine) sau ceri defapt prea mult de la ceilalți din dorința de a fi totul perfect?

E destul de aiurea când nu se pupă lucrurile și încep să apară scântei total din senin, cred eu. Și totuși nu suport sentimenul în care cineva mă ia de-a gata. Este o linie foarte subțire între respect și ignoranță, foarte ușor de încălcat. Cum îți dai seama dacă e ceva de schimbat la tine sau la ceilalți mai ales dacă nu vrem să ne schimbăm? Nimeni nu vrea să se schimbe. Ce e de făcut în cazul ăsta: încerci să rabzi și să te obișnuiești cu situația, cu alte cuvinte să te complaci...sau lași totul baltă pentru că simți că mai mult de atât oricum nu ai chef să mai înghiți?

Nu-mi plac absolut deloc situațiile tensionate și cu atât mai mult să iau parte la ele și încerc să găsesc totuși o cale să le evit. M-am plictisit să mă dau peste cap să iasă totul bine când defapt nimănui nu-i pasă. De ce mi-ar mai păsa și mie? Am obosit...e al naibii de urât sentimentul pe care îl am în astfel de situații pentru că simt cum mi se întunecă fiecare imagine pe care mi-o creionasem înainte.

Nu cred în lucruri perfecte, dar asta nu a fost niciodată o piedică să tind către ele.

Confuzie

Deci, ne indragostim real, sau ne indragostim de ideea de a ne indragosti? Si, in primul caz, ne indragostim de persoana respectiva exact asa cum este ea, sau de o proiectie a ei in imaginatia noastra? Nu stiu cum ne putem da seama de diferenta dintre ele. Din exterior e suficient de simplu sa te prinzi. Deci am avea nevoie de un moment in care sa iesim din corpurile noastre, sa ne inaltam si sa privim in jos....ceea ce vedem este exact ceea ce stiam si simteam, sau lucrurile stau putin diferit? Cred ca pentru inceput trebuie sa facem pace cu noi insine, sa ne facem ordine in idei, sa ne curatam de ganduri rele si sa gandim limpede. Apoi lucrurile vor veni de la sine, la un moment dat.

Primăvara.

A venit primăvara!

Iarna a plecat (sper) și a luat cu ea și sesiunea !

Primăvara a venit cu idei noi, proiecte multe și bogaate în activități! Mai am o provocare de care nu sunt încă sigură dacă se va contura, deși sper să fie bine până la urmă. Mi-a plăcut ieri să lucrez cu Dana, să râdem, să ne sune telefoanele, să mâncăm Oreo și să dăm mailuri. Chiar am încercat ieri să fac și primul meu pseudo-comunicat de presă (în afara facultății). Aveam o sete nebună de muncă, să simt că am făcut eu Ceva, că am un rost, că fac ceva productiv!

Până una alta, ne pregătim de lansarea unui clip și pentru încă un eveniment la vreo 2 săptămâni distanță și e tare tare bine să vezi cum se concretizează lucrurile pe care le faci :)

Toate lucrurile își au cursul lor normal dacă le las să se întâmple, dacă nu mai iau problema pe toate părțile, dacă renunț la despicarea firului în patru. Aveam nevoie să mă liniștesc, să îmi formez o idee de ansamblu și să mă bucur de tot ce mi se întâmplă pe moment, pentru că dacă mă gândesc prea mult la viitor, ratez prezentul, și nu am rezolvat nimic așa.

Acestea fiind zise, este incredibil câtă energie îmi poate da soarele! Îmi voi lua laptopul și voi merge undeva la soare să lucrez. Nu e corect să las o astfel de vreme să treacă pe lângă mine. Și când te gândești că e abia începutul...

Funcție sinusoidală

Luăm cele două axe, și deasupra celei orizontale începem să desenăm o linie curbă continuă.

Da! Exact așa sunt majoritatea lucrurilor care mă înconjoară, care mă influențează, și de cele mai multe ori, așa sunt și eu. Acum depinde câte bucle are desenul meu.

Azi nu, sau poate da :)

Nu e neapărat vorba de lipsa orientării, ci doar realitatea lucrurilor. Nu poate merge totul lin, orizontal, pentru că e mult prea plictisitor. Nu sunt adepta rutinei deși sunt destul de conservatoare uneori în unele privinte.

Ce ar mai fi daca după o singură cafea cu lapte nu aș vorbi 15 minute în continuu, plină de energie cu un zambet tâmp pe față cu o pauză de 2 minute până să o iau iar de la capăt?

Dacă nu m-aș da singură cu capul de tocul ușii să învăț din greșeli, n-aș mai evolua.

Este o întreagă aventură să ai o zi plină de sentimente cât mai diverse. Așa sunt și acele discuții. Începem zâmbind sau supărați și pe parcurs, de cele mai multe ori, ne schimbăm starea de spirit la 180 de grade. Jonglăm cu sarcasmul și vorbele dulci de parcă am avea voie să amestecăm sarea și zahărul, sau să dăm foc unui fitil fără să ne așteptăm că va exploda. Și totuși, conștienți, o facem, iar și iar. Și ne mirăm de noi înșine de cât de maleabili putem fi.

Recunosc, uneori mi-aș dori să fie o linie continuă în sus dacă se poate. Nu se poate. La 20 de ani nu. Acum am voie să-mi desenez linia și în zig-zag dacă așa simt, pentru că vreau și pentru că pot.

Niciodată nu mi-a placut matematica :)